Drum lin catre ingeri….

Nu ne invata nimeni si nici nu avem un retetar de urmat, am mai scris asta.

Ne intrebam insa ce si cum va fi, fara sa primim un raspuns pentru ca putini sunt cei ce au “plecat” pentru o bucatica de timp si s-au intors. Uneori avem ocazia sa ii cunoasteam si sa ne bucuram de ce emana ei, alteori trecem fara sa ii vedem……

Nu avem curaj sa cerem “ajutor” pentru ca nu stim cum sa facem asta, sau poate pentru ca ne este rusine….

Primim semne, dar egoul, ceilalti sau preocuparile noastre zilnice ne fac sa renuntam.

– E corect?

– Cine sunt eu sa vad toate astea?

– El sau Ea se simte bine, de ce as vorbi acum si aici despre plecare….

Dar daca am ramine putin in liniste, am reusi sa vedem in ochii omului din fata noastra acel strigat inabusit, acea dorinta de avea cumva o confirmare ca ceea ce va veni, nu este nici pe departe asa cum ne imaginam noi de greu si dureros .Avem nevoie de o mina care sa ne explice ca “plecarea” este o eliberare, un drum fara frica sau griji, pentru ca este cel mai frumos si pur drum dintre toate pe care le-am facut in viata asta. E cel mai usor: fara bagaje, fara viteza, fara graba, fara poveri si rautati, fara griji sau durere, este acel ceva pe care l.am cautat o viata aici.

Uitandu-ma in urma realizez acum ca Ea astepta sa ii confirm ca totul va fi bine, sa o iau de mana si sa ii spun ca acel “necunoscut” e o liniste infinita. De abia acum inchizand ochii, ii vad privirea plina de intrebari, pozitia corpului si culoarea pielii, framintarea din vorbe, si grija dintre palmele pe care le freca intruna.

I.am spus putin din tot ce simt ca as fi putut oferi, iar mai apoi m.am bucurat ca a ales sa plece usor, fara prea multa suferinta, uimindu-I pe cei de linga ea.

Cu cat plecarea e mai rapida, cumva noua celor ramasi, ni se pare mult prea greu de acceptat, desi este modalitatea cea mai frumoasa in care sufletul alege sa isi paraseasca corpul, acea “casa” pe care o primim pentru o bucata de timp.