Ma uit si ma uit fara sa pot articula vreun cuvant. Mai simt cate o lacrima care incearca sa cada pe obraz socata parca si ea de suferinta care se simte prin ochii acelor copii, care culmea rad si sunt veseli desi muncesc de dimineata pana seara pentru a duce acasa cativa banuti. Simt durerea din gatul reporterului care merge alaturi de ei facandu.le poze si lasandu.i ca lumea intreaga sa ii cunoasca.
Copilul zambeste in timp ce duce bagajul greu pe umerii lui subrezi, dar zambeste pentru ca stie ca la sfarsitul zilei va avea ce sa manince. Are 9 ani si e singur pe lume, iar in lumea lui nu exista case de copii sau spatii care sa ii protejeze, sa ii ajute sau pur si simplu sa le ofere ceva mai mult decat gasesc in strada. Se joaca cu camera de filmat bucurandu-se ca cineva este cu ei astazi. Adaposturile improvizate in care pot dormi uneori, nu le ofera mult, dar macar nu stau in strazi ca in alte parti, unde copiii locuiesc pe marginea de la calea ferata alaturi de parinti.
Gasesti copii de 7-8 ani lucrand in mina, intr-un mod uitat de mult de noi, de parca Evul Mediu nu s.ar fi terminat niciodata, sau ii gasesti in fabrici acolo unde cu siguranta nu ar avea ce sa caute. Lucreaza cu mainile si picioarele goale, lustruind aluminiu, facand baloane sau sortand gunoiul, ceea ce devine bogatia lor pentru cateva momente, si nu se plang nici macar o clipa,
Baietii care fac reportajul afirma ca se simt ca si cand ar locui in Disneyland iar vietile lor ar fi binecuvantate, in comparatie cu acesti copii. Sunt atat de saraci incat parintii isi trimit copiii sa munceasca pentru a avea micare. Nu cer masti sau manusi, aer conditionat sau pauze de masa, ci pur si simplu se bucura ca pot merge si maine.
Zambesc cand se uita la tine, dar in spatele acelui zambet se simte tristetea si durerea saraciei. Nu stiu sa mearga la joaca sau sa ceara ceva sofisticat, pentru ca nu au trait cu asa ceva, ei doar se bucura de ce gasesc in timpul liber care le mai ramine la final de zi.
Bangladesh, o tara ingrozitor de saraca, dar in care sufletul si spiritul nu poate fi doborat, nu poate fi ucis, unde visele copiilor sunt mari, iar scoala este momentul de relaxare maxima si bucurie sperand sa fie poarta catre un viitor mai bun! E ca si cand ne-ar reinvata definitia cuvantului „pozitiv”.
Cand credem ca ne este greu, cand credem ca mai rau de asa nu se poate, hai sa deschidem si sa ne uitam la aceste reportaje, si dintr-o data tot, dar tot ce avem si ne inconjoara va devine mai bun.
O fotografie poate impresiona un infinit de oameni, si asta mi s-a intimplat si mie !
Alte articole
Terapie sau Ajutor
Al tau sau al altcuiva….
