Varful Baii

Intr-o zi cu soare cald, cand lumea se odihnea la terase, am primit intrebarea:

• Vrei sa mergem pana la Varful Baii? sopti o voce linstita.
• E mult de urcat? am intrebat cu o oarecare frica in glas.
• Nuuuu, putin, si oricum peisajul merita tot efortul ! raspunse vocea calda.
• Bine, atunci sa mergem.

Alegerea intre a sta la o terasa linistita si plecatul pe dealuri la 28 grade, intr-un soare puternic, pe un drum asa zis „usor”, mi-a revenit in minte de multe ori pe traseul care avea sa mi se para lung si dificil.

Abandonul la cateva minute dupa ce parca nici nu incepusem sa urc, tamplele care zvicneau si care imi dadaeau impresia unui atac vascular imaginar, inima care iesea din piept cu fiecare pas, totul incepuse sa para imposibil de urmat. Drumul care isi schimbase cursul intr-un an, gardurile cu sarma ghimpata ce trebuiau sarite tocmai acum cand oboseala era la cote maxime, lemnele adunate gramada si care parca isi pierdeau forma, toate acestea incepusera sa creeze in mintea mea scenarii din cele mai bizare.

In fata mea, din cand in cand, silueta omului calm se intorcea si ma intreba:

• Haide, nu se poate sa renunti tocmai acum. Mai este foarte putin si ajungem la umbra.Uite, animalele sunt atat de intelingente. Au ales umbra de pe maginea drumului pentru a merge, iar fragutele din tufele de pe linaga gard sunt numai bune de mincat.
• Eu renunt ! nu mai am putere sa merg mai departe.
• Ne intoarcem? am fost intrebata pe un toc ce mi s-a parut ca vrea sa ma trezeasca.
• Uitandu-ma la el am realizat ca mai pot incerca putin.Drumul avea sa devina lin, iar umbra padurii sa imi racoreasca umerii goi, sau cel putin asa imi imaginam ca va fi dupa cele descrise.Din pacate, drumul prin padure nu era foarte lin, pamintul ud se mula dupa picioarele noastre, iar insectele roiau. Ma opream din loc in loc cu gandul sa abandonez , din nou, dar de data aceasta fiind categorica in andurile mele.
• Mai avem mult? am intrebat cu agitatie.
• Nuuu, putin…..                                                                                                                                            Dupa ce am reusit sa ajungem cat de cat aproape de ceea ce urma sa fie finalul calatoriei drumul parea sa devina si mai abrupt prin padure iar pamintul ud te facea sa te intrebi daca vrei sa mergi sau nu mai departe. M-am asezat pe un bolonav, sprijinindu-ma intr-un toiag primit pentru a-mi fi mai usor,  uitandu-ma catre ceea ce trebuia sa fie aproape de final un drum usor. M-am lamentat tot drumul, insa acum am realizat ca de fapt am reusit sa fac „mersul tacut” iar mintea mea nu a mai turat vrute si nevrute, avand un singur subiect si anume: drumul anevoios. De fapt am realizat ca plaminii mei erau stresati de tot acel aer care intra in ei , aer curat si mai ales mult aer !!!! Era de fapt normalitatea de a respira, ceva ce uitasem iar sa fac corect, insa drumul in panta si  respiratia mi-au adus aminte totul.                           Mintea mea s-a odihnit de fapt de la toate cele de zi cu zi, concentrandu-se la un singur lucru: drumul prin lamentare sau ganduri, dar reusind ded fapt sa imi concentrez intreaga minte asupra unui singur lucru, si astfel involuntar sa fac de fapt meditatia cea mai buna pentru sufletul meu. Acolo sus, stand in toiagul meu, mi-am dat seama ca nu pot renunta acum cand totul fusese doar „putin greu”.
• Cum e drumul mai incolo? am intrebat dar cu un zambet in voce, stiind deja raspunsul.
• E….ok.Dar pesisajul de acolo de sus merita tot efortul.
• Bineee. Oricum am invatat ca „putin” e mult, „usor” e de fapt „greu” si tot asa. Insa cu tine drumul a fost greu dar frumos.Greu pentru ca nu aveam practica necesara, frumos pentru ca vedeam lucruri magice, intr-o liniste de vis, delectandu-ma cu un gust delicios de fragute aflate pe marginea drumului parca pentru cei obositi asa ca mine.                                                                                                                                                             Acolo sus, pesisajul era cu adevarat idilic. Si cum oare ai putea obtine ceva fantastic fara sa ajungi sus in varf? Fara putin efort ?                                                                                   De fapt lucrurile magnifice, frumoase sau cum le vede fiecare, stau acolo unde merita sa ajungi cu putin efort daca iti doresti, acolo unde masina, sau alte mijloace de transport nu ajung tocmai pentru ca ar spulbera linistea si frumusetea locului.      Si cred ca de fapt tocmai asta face fiecare loc magic !