In caldura placuta a zilei, prin parcul din centrul orasului, baiatul blond, cu parul prins intr-o coada rebela, trece descult, mindru si linistit pas la pas cu cainele lui. Se indreapta catre apa de pa margine si aruncand cativa stropi isi invita prietenul patruped la joaca.Nu se uita in jur la lumea curioasa, care se intreaba de ce este descult sau poate de unde a ajuns aici, ci trece linistit cu o seninatate si o claritate pe fata cum rar am mai vazut.
Il urmaresc cu privirea si am impresia ca de fapt este doar o umbra si nimic mai mult, un corp care se misca dintr-o parte in alta cautandu-si drumul parca.
Lumina din ochii lui, ma face sa cred ca este dintr-un univers diferit, pe care noi cei de rand nu o stim, dar din care el este parte. Nu vorbeste, dar comunicarea cu cainele lui prin semne face parte parca dintr-un ritual.
Mi-ar fi placut sa se aseze pe iarba si cu chitara pe care o purta pe umeri sa ne umple dupa masa de bunatate si bucurie. Nu a facut-o, si am avut impresia ca de fapt nu era in elementul lui prin mijlocul acelei multimi agitate si curioase.
Baiatul cu picioarele goale se uita catre cer ca si cand drumul sau ar fi desenat undeva acolo sus.Se intoarce de cateva ori din drum si apoi pare ca a gasit calea corecta.
Ramin pe banca cu cartea in mina, intr-o liniste noua, contempland tot ce era in jurul meu. Abia atunci realizez zumzetul care se auzea oriunde te-ai intoarce, si ma gandesc ca poate acela era motivul pentru care nu ramase o clipa sa se odihneasca in iarba verde.
Am vrut sa ma descalt dar mintea mi-a luat-o inainte cu multe scenarii. Am oprit-o spunandu-i ca era doar un test sa-i vad abilitatea de a fii mereu in „priza”.
Doar ca atunci cand voi simti cu adevarat ca vreau sa ma descalt pentru ca pamintul sau iarba ma cheama, stiu clar ca asta voi face !
Alte articole
Intreaba si ti se va raspunde!
