Fetita cu codite !

Ma uit la poza alb negru a copilei in uniforma si incerc sa ii surprind gandurile.Privesc in ochii ei, si citesc acum si atunci intrebarea” ce caut eu aici?”. Imi amintesc de parca era ieri, acel atelier foto, in care un domn pe care nu as putea sa il descriu deloc, pentru ca mintea mea nu il retine, insa ii simte mirosul de alcool ce ii iasa printre buze, cum incerca sa faca o poza, copilului ce nu statea nicicum, nici drept, nici bine si nici macar perfect.

„Daca nu misc, poate scap!” se aude o voce in mintea copilei !

Pe atunci nu existau fotografi care sa vina in scoli sa te „ajute” sa imortalizezi momentul, pentru a le face fericite pe mamicile ce isi doresc poze in amintirea clasei 1. Cativa fotografi la care ajungeai cam greu era singura si unica varianta de a reusi sa ai ceva din trecutul primei clase a copilului tau.

Copilul acela acum, mi se pare trist si necajit, abatut parca de atitea dorinte si nevoi, simtindu-se stingher intr-o sala fara lumina prea multa sau vreun alt confort. Cu toate acestea are o lumina aparte in acei ochi mari, curiosi, fara o frumusete care sa te faca sa o privesti cu mirare.Isi poarta cu mandrie cordeluta alba din elastic alaturi de eternele fundite perfecte, sperand ca totul sa ajunga la final odata. Nu are curajul sa spuna ce simte, si nici macar nu lasa sa se vada printre buze neplacerea sau dezgustul simtit la apropierea acelui barbat care miroase a alcool. Nici atunci si nici acum imaginea lui nu e clara, de fapt realizez ca de fapt nu era importanta.Situatia in care se afla copilul era una cotidiana, iar zambetul trist si speranta sa fie altfel data viitoare era singurul gand intr-o minte micuta.

Mama obosita si prea nerabdatoare, cu inca un om neintelegator in viata ei, face eforturi pentru a rezista iar la final, fara speranta ca rezultatul sa fie cel dorit, isi stringe de mina copila si pleaca grabita spre casa.

Nu sunt multe momente din copilarie pe care sa mi le amintesc, insa cu ajutorul pozelor apar frinturi din ceea ce a  fost. Anumite lucruri vazute acum, ma poarta in trecut cand  ma revad de exemplu la camin in paturile mici, cu grilaj alb de lemn, din care uneori domnul de balet mai lua cate o zabrea pentru a face mici „corectii” la orele de balet.

Turnul de farfurii din metal purtate cu mindrie in bratele de copil lipite strins de uniforma albastra cu funda imensa portocalie prinsa pe piept si zdranganeala lor pe mese cand erau imprastiate imi aduce aminte  de timpul in care copiii mici se jucau in camine sau gradinite, cu parul prins in codite cu funde mari de matase.

Trebuie sa fii fost ceva frumos in tot acest trecut din moment ce imi aduc aminte de atatea lucruri si chiar detalii. Orele de joaca in asteptarea parintilor inconjurati de zumzetul micutilor prieteni, veselia si bucuria de a fi prezent acolo si atunci in tot si toate, era ceva diferit de orice sentiment pe care il putem simti acum.

Ma uit din nou la poza copilei dragi mie, dragi sufletului meu, si realizez ca am inceput sa o plac, sa o iubesc si sa o inteleg exact atunci cand sufletul meu era pregatit pentru asa ceva !!!

Sufletul omului matur era gata sa afirme ca de fapt nimic din ce credea mintea copilei ca ar conta nu era de fapt important: frumusetea cu care unele fete se laudau, hainele si rochiile, pantofii de lac cu fundita, jucariile sau alte lucruri pe altii le aratau cu mindrie, fala de a fi primul din clasa, bunatatile pe care cu greu le puteai obtine atunci, sucul primit in dar cu mare greutate cu acel gust dulce dar altfel decat acum (frucola de exemplu)petrecerile la care doar „elita” era primita si multe altele.

Ma intorc acum in timp sa ii explic copilei totul, si stiu ca intelege.Privind din nou poza simt cum zambeste parca doar pentru mine spunand: ” acum totul e clar, e altfel. acum e liniste in sufletul meu”.

Te iubesc copil drag !