Din iubire frunzele isi lasa culoarea sa patrunda in sufletele noastre atunci cand avem timp sa le vedem, din iubire sufletul nostru sta si asteapta acel ceva care sa il mangaie astfel incat sa poata rasufla usurat.
Ma intreb de multe ori ce anume ne face fericiti, insa constat ca fiecare este diferit, fiecare iubeste sau pretuieste alte lucruri, si fiecare la alt nivel.
O ora de liniste, intr-o camera aproape goala, in care se aude in surdina muzica, iar pe geam se vad ramurile copacilor, te ajuta sa visezi, sa iti poti imagina orice. Doamna se apropie incet de mine si cu calm ma intreaba:
„In acesta ora doriti sa stati cu telefonul in mina sa nu va plicitisiti?”
Ma uit mirata si raspund ca un copil care vede prima data marea :
„Nu am telefon ! ” si continui uitadu-ma la ea cu cata uimire ma priveste: „Este timpul meu asa ca il petrec cu mine, multumesc!”
Zambeste de parca ar fi multumit ca macar pentru un moment telefonul nu facea parte din ce aveam sa fac, asa cum era deja obisnuita cu clientii ei.
Din camera linistita ajung in zumzetul oamenilor care isi doresc cu ardoare fiecare sa fie auzit cat mai tare. Imi intorc privirea catre doamna care isi dorea atat de tare sa prinda un zambet cristalin al copilului ei:
„Zambeste copilul meu” se auzi pe malul apei.
„Uitat-te aici”, insa copilul era mult prea ocupat cu apa care i se scurgea printre degetele micute ca si nisipul fin.Era ca o descoperire noua in mainile lui.
Ma cuibaresc pe un sezlong cu cartea in mina, ascunsa de tot ce poate sa conturbe acel moment, lasand pe masa orice nesiguranta sau neliniste care sta sa ma atraga parca in lumea agitatiei.
Din picaturile sufletului meu, ma ridic, imi indrept spatele, zambesc si ridicandu-mi privirea lumea pare sa ma intrebe ce s-a intimplat de ai inceput sa mergi razand?
„Ce te face pe tine fericita?” ma intreaba cineva.
„Pe mine, Cristina, ca si suflet sau pe egoul meu?”intreb eu mirata.
Intrebarea zapaceste persoana care isi imagineaza ca fug de raspuns.
„Nu fug de raspuns, ci doar incerc sa iti arat ca pe mine , pe sufletul meu, ma incanta lucrurile marunte, fara nume, pe care nu le stie nimeni sau poate doar cateva persoane apropiate, iar pentru implicarea sociala atunci raspunde egoul meu care se leaga de lucrurile marete, care conteaza pentru cei din jur” am raspuns. Mirat parca de ceea ce primise ca raspuns omul paseste incet spre usa cautand parca iesirea catre alt univers.
Adunam bucati si picaturi, mari sau mici, in viteza sau in liniste, uitand sa raminem pe loc pentru a ne bucura de aceea ce am realizat, de ceea ce am reusit sa prindem in palma, lasand sa se scurga printre degete momentele de fericire.Ne preocupa mai mult colegul sau vecinul, masina sau imaginea pe care o au altii despre noi sau despre ei, bucuriile altora pe care le vedem marete si uitam astfel sa fim fericiti noi cu noi.
Cata bucurie poate avea sufletul atunci cand ramine in frumusetea simpla ce il inconjoara !