Am cateva loatii in minte din care simt ca fac parte intr-un fel anume, pe care nu stiu sa il descriu exact.Ma regasesc insa in fiecare detaliu, in fiecare miscare sau imagine pe care o vad. Simt aerul cald de parca as fii acolo, simt vantul care imi mangaie umerii acoperiti de valul moale de matase si parca zbor printre norii care sunt atat de aproape.
Deschid ochii si vad imaginea din fata mea, in care steguletele colorate parca prind viata.
In Azore le-am intilnit anul acesta impodobind un sat mic si cochet , asezat pe in josul unui vulcan.Erau pregatite pentru serbarea sfintilor si mi-a adus aminte imediat de Tibet.
Aceste sate mici de aici si de acolo se uneau parca in intilnirea acelor sfinti prin steguletele colorate care pareau a fi viata intreaga: un sir de ata lung, fara capat vizibil, plin de bucatele mici si colorate exact asa cum este tot ceea ce traim.
Daca ar trebui sa raspund de ce Tibet nu as stii si cred ca nici nu as incerca sa gasesc un raspuns credibil, deoarece inima mea are acolo ceva lasat parca de sute de ani gata sa fie descoperit la momentul potrivit.
Simplitatea acelor locuri, zambetul senin si curat de pe fetele oamenilor, bucuria si fericirea pe care o poti regasi doar uitandu-te la acei oameni ma fac sa spun din nou:
„Intr-o zi voi ajunge la tine draga Tibet ! „